072 000 2323 (072 000 BEBE)
(Luni-Vineri 9-18)
contact@esentialpentrubebe.ro
Articolul zilei

Eruptiile dentare, între mit si realitate

Citeste articolul
Bagajul pentru maternitate Citeste articolul

De ce am asteptat sa am copii

Ca femeie de 38 de ani casatorita de opt, sunt obisnuita cu reactiile suprinse, condescendente si uimite ale vecinilor, soferilor de taxi, coafezelor si partenerilor de afaceri care ma intreaba daca am copii si eu spun nu. Ce sa mai spunem de matusi, unchi, verisori si chiar prieteni care, de ani buni si-au inceput conversatiile cu “Deci… vreo veste?” Nu am divulgat niciodata motivele noastre, dar presupun ca toata lumea presupune ce e mai rau: ca eu si sotul meu ne dorim copii cu disperare, dar nu am fost binecuvantati de zeii fetilitatiii. Poate altii au presupus ca suntem un cupu care nu vrea copii. Adevarul a fost mereu pe la mijloc: vroiam copiii la un moment dat, dar nu acum.

Iar asta este problema contemporaneitatii. Tot mai multe femei amana maternitatea. In Statele Unite, de exemplu, conform revistei Time, rata nasterilor este cea mai mica din istoria tarii.

Dar una este sa intarzii ca o domnisoara la loteria reproducerii si cu totul alta sa provoci soarta. O prietena care se lupta cu infertilitatea m-a tras, acum cativa ani, deoparte si mi-a spus ca, daca am cea mai mica intentie de a face un copil, sa incep ieri. Asa ca asteptarea noastra a inceput sa-i irite pe cei care mai credeau ca asteptam ceva.

Nu planuisem sa asteptam atat de mult cat am facut-o. Nu am vorbit niciodata despre faptul daca vrem sau nu copii, caci nu a fost nevoie: era de la sine inteles ca vom avea, in cele din urma.

Si, totusi, luna dupa luna si an dupa an, asteptarea parea ca are sens. Erau lucruri pe care vroiam sa le facem impreuna: sa vedem Italia (am fost iarna trecuta) sa ne terminam ratele la casa (mai lucram la asta). Vroiam sa-mi termin romanul (sunt pe la mijloc) si sa ma apuc de yoga (am intrat in al treilea an deja). Sotul a vrut sa astepte pana cand cariera ii este asezata si pana cand puteam sa cumparam o masina buna (ambele bifate). Mai erau si lucrurile pe care vroiam ca celalalt sa le faca: eu vroiam ca el sa mearga la sala, el vroia ca eu sa ma ocup de problema anxietatii mele exagerate. In timp insa, dupa ce am trecut peste diverse obiective implinite, m-am intrebat daca asteptarea nu este cumva o acoperire, un pretext. Chiar eram pregatita sa fiu mama? Vroiam sa renunt la libertatea mea?

Ambivalenta noastra nu presupunea opozitie fata de ideea de a avea copii. Ne jucam cu nepotii, radeam la bebelusi, faceam baby-sitting pentru prieteni.

Prietenii m-au asigurat intotdeauna ca nimic nu i-a facut mai fericiti decat copiii. Si aste venind din partea unor femei realizate, cu masterate, cariere si casnicii fericite. Mi-au spus ca un copil este raspunsul la intrebarea existentiala ce este viata. Vei fi in regula este refrenul comun. Sacrificiile care par sa te sperie acum vor deveni a doua ta natura spune altul. Si, mai des: Nu vei regreta niciodata.

Pe masura ce m-am apropiat de finalul decadei de 30 de ani, am inceput sa ma intreb daca amanarea nasterii unui copil nu este un gest pe care-l voi regreta. caci nu exista nicio garantie ca barza va mai veni cand voi fi eu gata. M-am intrebat si daca nu cumva dorinta mea de a prioritiza relatia cu sotul si cu mine insami nu este un pacat mai mare decat provocarea sortii.

Toamna trecuta insa, sotul meu a ajuns la Urgente. In orele alea intunecate, m-am simtit coplesita de nevoia de a crea ceva alaturi de el, pentru el, ceva din nimic. In cele din urma, ambivalenta noastra s-a risipit si am devenit pregatiti. Asteptarea s-a sfarsit.

Acum ca sunt insarcinata, simt ca viata s-a distilat la elementele esentiale nenegociabile. Principalele mele obiective in fiecare zi sunt sa mananc bine, sa ma odihnesc, sa fac un pci de sport. Da, inca trebuie sa muncesc, sa spal rufe, sa raspund la emailuri. Dar simplitatea obiectivului principal in aceste noua luni - sa asigur un mediu sanatos pentru viitorul bebe - eclipseaza orice altceva. In loc sa ma sperii (vezi vechea mea anxietate), m-am umplut de pace.

Eu si burta mea insarcinata ne faceam loc spre iesire si am dat peste o vecina, mama de cateva ori si bunica. “Cum te simti?” a intrebat ea, intampinarea standard cand vezi o femeie mergand ca o rata. “Ma simt bine”, i-am spus, ceea ce era si adevarat, caci scapasem de greturi. Si, fara sa planuiesc asta, mi-a mai iesit ceva din gura: “Ma simt implinita”.

14.11.2013, Mamicile de la EsentialpentruBebe.ro